Fratele Alois 2008

Scrisoare din Cochabamba

Pregătită timp de luni de zile cu parohiile şi familiile din oraş şi din împrejurimi, o întâlnire latino-americană a tinerilor a avut loc la Cochabamba, în Bolivia, între 10-14 octombrie 2007. Ea a reunit 7000 de participanţi veniţi din diverse regiuni ale Boliviei, din toate ţările Americii Latine şi din câteva ţări europene. Această “Scrisoare din Cochabamba” pentru anul 2008 a fost publicată în momentul întâlnirii europene a tinerilor de la Geneva, la sfârşitul lui decembrie 2007.

ÎMPĂCAREA, UN FOC

Împreună cu tinerii din toate ţările Americii Latine reuniţi în Bolivia, noi ne-am pus întrebarea: ce căi ale speranţei putem noi să deschidem astăzi?

Marcat de o imensă diversitate socială şi etnică, poporul bolivian caută să avanseze, dincolo de conflicte, spre mai multă dreptate şi pace.

În numeroase locuri de pe pământ, tensiunile actuale provin din rănile istoriei lăsate vii. Unde să găsim o vindecare când sentimentul de neputinţă în faţa nedreptăţilor câştigă teren?

Tinerii reuniţi la Cochabamba au arătat că diversitatea, departe de a conduce în mod necesar la diviziuni sau la rivalităţi, poartă în ea promisiunea unei îmbogăţiri mutuale şi a unei bucurii. [1]

În Bolivia, am descoperit credincioşi curajoşi care exprimă prin toată existenţa lor chemarea Evangheliei să lupte cu o inimă împăcată.

LA IZVORUL RECONCILIERII

Numai într-o comuniune personală cu Dumnezeul viu noi găsim forţele să luptăm cu o inimă împăcată. Fără o viaţă interioară noi nu am putea să mergem până la capătul hotărârilor noastre. În Dumnezeu găsim bucuria, speranţa unei vieţi depline.

Dumnezeu însuşi nu a făcut primul pas către noi? Prin venirea lui Iisus, Dumnezeu se angajează într-un adevărat schimb cu fiecare fiinţă umană. Totul rămânând dincolo de ceea ce putem înţelege, Dumnezeu se face prezent foarte aproape de noi.

Prin iubire El a vrut să ne împărtăşască din existenţa noastră. A devenit om. Şi mai mult: dându-şi viaţa pe cruce, Iisus alege ultimul loc. [2] Luând asupra Lui ceea ce ne separă de Dumnezeu, El îşi asumă propria noastră persoană şi toată omenirea. [3] În schimb, El ne comunică propria sa viaţă. [4] Creaţia întreagă începe deja să fie transfigurată. [5]

Acest schimb cu Dumnezeu se realizează pentru noi în rugăciune: prin Sfântul Său Duh, Dumnezeu vine să locuiască în noi. Prin cuvântul său şi prin taine, Iisus ni se dăruieşte. În schimb, noi putem să abandonăm totul în El. [6]

Nu-i aşa că Iisus a aruncat un foc asupra pământului, acest foc care deja arde în noi?

SĂ ÎMPĂRŢIM PRIETENIA NOASTRĂ CU TOŢI

Focul reconcilierii, nu putem să-l ţinem în noi. El luminează calea care ne conduce să fim artizani ai păcii de aproape sau de departe. [7]

Dacă înţelegem ceea ce Dumnezeu realizează pentru noi, relaţiile noastre reciproce vor fi transformate prin aceasta. Vom fi capabili de o comuniune autentică cu ceilalţi, de un schimb de viaţă în care dăruim şi primim.

Evanghelia ne invită să facem primul pas spre celălălt fără a fi asiguraţi de la început de o reciprocitate.

În anumite situaţii, în special în timpul despărţirilor afective, reconcilierea poate părea de neatins. Să ştim atunci că dorinţa unei reconcilieri este deja începutul. Hristos ia atunci asupra lui ceea ce pare fără ieşire şi noi putem să-I încredinţăm ceea ce are nevoie de vindecare. Acest lucru ne pregăteşte să remarcăm ocaziile de a face un pas, fie el cât de mic, spre o înţelegere.

Reconcilierea poate transforma mai adânc societăţile noastre. Spiritul lui Hristos înviat înnoieşte faţa pământului. Să ne lăsăm antrenaţi de această dinamică a învierii! Să nu fim descurajaţi de complexitatea problemelor. Să nu uităm că noi putem începe cu puţin. [8]

Comuniunea din Biserică ne susţine, este un loc de prietenie pentru toţi. [9] “Pentru noi, Biserica este ca o mamă care-şi ascultă copiii.” Ea îi primeşte, îi consolează.” [10] Aceste cuvinte ale unui tânăr din America Latină ne interpelează: vom şti noi să fim oare reflectarea compasiunii lui Dumnezeu?

În situaţiile de conflict, vom şti noi să-l ascultăm pe celălalt? Atâtea destrămări ar fi mai puţin dureroase. [11] Să încercăm să ne punem în locul celuilalt.

Vom şti noi să veghem la o împarţire mai echitabilă a bunurilor? Să îndrăznim să ne revizuim stilul nostru de viaţă în vederea unei mai mari simplităţi, o solidaritate cu cei nevoiaşi şi o atenţie crescută pentru Creaţie.

Vom fi noi mai apropiaţi de cei care sunt mai săraci decât noi? Fiind alături de ei, un schimb de viaţă se realizează: ei ne antrenează spre o generozitate care ne scoate din noi înşine. Mai mult, prin lipsa lor, ei ne ajută să acceptăm propria noastră vulnerabilitate. Printr-un astfel de angajament noi vom contribui la respectul demnităţii fiecărei fiinţe umane.

Vom merge până la iertare? Există vreun alt mijloc pentru a întrerupe lanţul care face să persiste umilinţele? [12] Nu este vorba de a uita un trecut dureros, nici să fim orbi în faţa situaţiilor actuale de nedreptate. Dar Evanghelia ne aminteşte să depăşim amintirea rănilor prin iertare şi chiar să mergem dincolo de aşteptarea unui gest de răspuns. Acolo găsim libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Da, noi vrem să luptăm cu o inima împăcată, să fim căutători pasionaţi de comuniune, capabili să împărţim prietenia noastră cu toţi.

[1Când tinerii din zonele rurale, îmbrăcaţi în hainele lor tradiţionale, au sosit la Cochabamba, a fost o sărbătoare a culorilor! Ce bucurie să vezi tineri din toate regiunile Boliviei cum pot să se regăsească: cei din zona de câmpie cu cei din zona montană, cei de la oraşe cu cei de la sate. Această întâlnire a arătat că tinerii pot contribui, prin modul lor de a trăi, la apariţia unor “micro-climate de reconciliere.” Pentru ca Evanghelia să fie într-adevăr o forţă de reconciliere în Bolivia, din ce în ce mai mulţi creştini caută, mărturisind credinţa, să ţină cont mai mult de fondul cultural şi religios tradiţional.

[2Pentru Sfântul Pavel, reconcilierea înfăptuită de Hristos priveşte toată Creaţia. El a fost trimis pentru “a împăca totul pe pământ şi în ceruri” (Col 1, 20). Pentru aceasta “Iisus n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Ci S-a deşteptat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemena oamenilor” (Filipeni 2, 5-11)

[3Într-un limbaj poetic care se inspiră din meditaţia asupra Sf. Scripturi, liturghia ortodoxă cântă de Crăciun: “Creatorul văzându-l pierdut pe omul pe care mâinile Sale l-au creat, coboară aplecând cerurile; născut din Sfânta Fecioară, neprihănită, El asumă în corpul Său, întreaga fiinţă umană.”

[4Un creştin din secolul II, Irenee din Lyon, a mărturisit: “Din cauza dragostei sale infinite, Iisus a devenit ceea ce noi suntem, cu scopul de a face din noi ceea ce este.”

[5Sfântul Duh este ca sufletul Creaţiei: “Frumuseţea lumii aşa cum o vedem acum nu s-ar putea menţine în această stare fără puterea Spiritului(…) El este răspândit peste tot, susţine si dă viaţă tuturor lucrurilor în cer şi pe pământ, şi le dă vigoare.” (Jean Calvin, Instituţia creştină I, XIII, 14)

[6Comuniunea cu Dumnezeu nu este întotdeauna trăită la nivelul sentimentelor, prezenţa Sfântului Duh în noi este mai profundă. Chiar dacă nu simţim nimic, putem să ne rugăm, chiar şi numai cu un gest foarte simplu: să ne aşezăm în genunchi, şi să ne deschidem mâinile. Şi deja Dumnezeu vine să ne viziteze.

[7Cei pe care îi atrage la El, Hristos îi trimite în lume. (Marcu 1,17.)

[8Luca 10, 1-16

[9Roxana, o tânără boliviancă, exprimă rolul pe care Biserica a încercat să-l joace în reducerea tensiunilor sociale foarte puternice pe care le-a cunoscut recent Bolivia: “Ce provoacă ceartă, furia şi comportamentul nepotrivit al unui popor? O lipsă de dragoste? Sentimentul neputinţei celor care ştiu că vocea lor nu este ascultată? Când vrem să participăm la suferinţa unui popor, simţim nevoia să ne apropiem de speranţa care vine de la Dumnezeu. Astfel, porţile bisericilor s-au deschis pentru rugăciuni continue, clopotele au sunat pentru a invita oamenii din cartierele vecine la reuniuni de informare. Tinerii au descoperit puterea uniunii, solidarităţii şi prieteniei. Tinerilor, noi suntem sângele viu al Bisericii, participarea noastră şi energia noastră sunt indispensabile.”

[10“Dumnezeu spune: Femeia uită oare de pruncul ei, uită să-şi arate tandreţea faţă de propriul copil? Chiar dacă ea ar uita, eu, nu te voi uita niciodată!” Isaac 49, 15.

[11O ascultare reciprocă este tot atât de necesară în relaţiile personale cât şi la scara socială şi chiar în relaţiile internaţionale, între popoare şi continente

[12Una dintre surprizele întâlnirii de la Cochabamba a fost prezenţa a numeroşi tineri din Chile, date fiind relaţiile conflictuale între cele două ţări vecine. În ultima zi a întâlnirii, tinerii chilieni au ţinut să-şi exprime fără întârziere un gest de reconciliere către tinerii bolivieni prezentându-le într-o scrisoare deschisă o cerere de scuze pentru toate conflictele trecute şi prezente.

Printed from: http://www.taize.fr/ro_article5629.html - 26 January 2020
Copyright © 2020 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France