Fratele Alois 2007

Scrisoarea de la Calcuta

Acum 30 de ani, fratele Roger a făcut un sejur la Calcuta, cu fraţi şi tineri de pe diverse continente, locuind într-un cartier sărac şi participând la munca Maicii Tereza de pe lângă copiii abandonaţi şi muribunzi. El adusese înapoi Scrisoarea poporului lui Dumnezeu, publicată cu ocazia unei întâlniri a tinerilor la Notre-Dame din Paris. Împreună cu Maica Tereza, el scrise apoi mai multe mesaje şi trei cărţi.
 
Această prezenţă din 1976 a fost sămânţa unei lungi relaţii între comunitatea noastră şi creştinii din India. Vizite prin ţară, două întâlniri intercontinentale la Madras, sosiri constante de tineri indieni la Taizé, au marcat etapele. Iar Calcuta a continuat să evoce pentru noi totodată suferinţele umane şi feţele persoanelor care acolo îşi dau viaţa pentru cei mai săraci şi fac să strălucească acolo o lumină.
 
Atunci m-am gândit că era important să mă întorc la Calcuta şi să pregătesc acolo o întâlnire. Aceasta a reunit 6000 de tineri, mai ales asiatici, între 5-9 octombrie 2006. Era vorba de a da o nouă dimensiune “pelerinajului de încredere”, de a însoţi la ei tineri asiatici, de a-i asculta, de a le susţine speranţa. Scrisoarea de la Calcuta a fost scrisă în urma acestei întâlniri, pentru a fi publicată in momentul întâlnirii europene de la Zagreb.

Continuând “pelerinajul de încredere pe pământ” care adună tineri din numeroase ţări, noi înţelegem mereu mai profund această realitate: toate fiinţele umane constituie o singură familie şi Dumnezeu se află în fiecare persoană umană, fără excepţie.

În India, ca oriunde în Asia, noi am descoperit cât de mult atenţia, atât de natural îndreptată către observarea prezenţei lui Dumnezeu în toată creaţia, implică un respect pentru cealaltă persoană şi pentru ceea ce este sacru pentru ea. Astăzi, în societăţile moderne, este atât de important să reînviem această atenţie spre Dumnezeu şi acest respect pentru om.

Pentru Dumnezeu, orice fiinţă umană este sacră. Hristos şi-a deschis braţele pe cruce pentru a aduna toată omenirea în Dumnezeu. Dacă ne trimite să transmitem iubirea de Dumnezeu până la marginile pământului, este mai întâi printr-un dialog de viaţă. El nu ne plasează niciodată la nivelul unui raport de forţă cu cei care nu-l cunosc.

Atât de mulţi tineri din lumea întreagă sunt gata să facă mai vizibilă unitatea familiei umane. Ei sunt preocupaţi de o problemă: cum să rezistăm violenţelor, discriminărilor, cum să depăşim zidurile de ură sau indiferenţă? Aceste ziduri există între popoare, între continente, dar de asemenea foarte aproape de fiecare dintre noi şi chiar în interiorul inimii omului. Atunci ne rămâne nouă să facem o alegere: să alegem iubirea, să alegem speranţa.

Imensele probleme ale societăţilor noastre pot alimenta un defetism. Alegând iubirea, noi descoperim un spaţiu de libertate pentru a crea un viitor pentru noi înşine şi pentru cei care ne sunt încredinţaţi.

Cu puţine mijloace, Dumnezeu ne face şi pe noi creatori, chiar şi acolo unde împrejurările nu sunt favorabile. A merge spre celalalt, câteodată cu mâinile goale, a-l asculta, a încerca să-l înţelegi; şi deja o situaţie blocata se poate transforma.

Dumnezeu ne aşteaptă la cei care sunt mai săraci decât noi. “Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut.” [I]

Atât la Nord cât şi la Sud, imense inegalităţi întreţin o teamă faţă de viitor. Câţiva, cu curaj, îşi consacră energiile lor pentru modificarea structurilor injuste.
Cu toţii să ne punem întrebări asupra modului nostru de viaţă. Să ne simplificăm existenţa. Şi vom găsi o disponibilitate şi o deschidere a inimii pentru ceilalţi.

Astăzi există multiple iniţiative de partaj accesibile fiecăruia. Un comerţ inventiv şi mai echitabil sau micro-creditul au demonstrat ca creşterea economică şi solidaritatea împreună cu cei mai săraci ar putea merge mână în mână. Există oameni care sunt atenţi ca o parte din banii lor să contribuie la restabilirea unei mai mari dreptăţi.

Pentru ca societăţile noastre să ia un chip mai uman, este de mare preţ să dăruim timpul nostru. Fiecare poate încerca să asculte şi să susţină, fie şi o singură persoană: un copil delăsător, un tânăr fără loc de muncă şi fără speranţă, cineva lipsit, o persoană în vârstă.

A alege iubirea, a alege speranţa. Perseverând pe acest drum, noi descoperim cu uimire că, înaintea oricărui demers din partea noastră, Dumnezeu ne-a ales, pe fiecare dintre noi: “Nu te teme, te-am strigat pe nume, tu eşti al meu. Eu sunt Dumnezeul tău, tu eşti de preţ în ochii mei şi te iubesc.” [II]

În rugăciune, noi ne punem împreună cu cei care ne sunt încredinţaţi, sub privirea binevoitoare a lui Dumnezeu. El ne primeşte aşa cum suntem, cu ce este bun, dar şi cu contradicţiile noastre interioare, şi chiar cu greşelile noastre. Evanghelia ne asigură acest lucru: slăbiciunile noastre pot deveni o uşă prin care Duhul Sfânt intră în viaţa noastră.

Acum 30 de ani, fratele Roger scria la Calcuta: “Rugăciunea este pentru tine un izvor al iubirii. Într-o infinită gratuitate, abandonează-te ei cu trup şi suflet. În fiecare zi, cercetează câteva cuvinte din Scripturi, pentru a fi plasat în faţa unei alte persoane decât tine, Cel care a înviat. Lasă în linişte să se nască în tine un cuvânt viu al lui Hristos pentru a-l pune imediat în practică.”

Si părăsind Calcuta, el adaugă:

“Noi plecăm după ce am descoperit, în mijlocul unor profunde suferinţe, vitalitatea surprinzătoare a unui popor şi după ce am întâlnit martori ai unui alt viitor pentru toţi. Pentru a contribui la acest viitor, poporul lui Dumnezeu are o posibilitate care îi este specifică: răspândit pe întreg pământul, el poate construi în familia umană o parabola de partaj. Această parabolă va conţine destula forţă pentru a se propaga până v-a clinti structurile cele mai imobile şi va crea o comuniune în familia umană.” [III]

Acest apel al fratelui Roger capătă astăzi o nouă actualitate. Răspândiţi în întreaga lume, creştinii pot susţine o speranţă pentru toţi, trăind din aceasta veste nouă: după învierea lui Hristos, omenirea nu mai este fragmentată.

Cum să fim martorii unui Dumnezeu al iubirii pe acest pământ dacă lăsăm să persiste separaţiile între creştini? Să îndrăznim să mergem spre o unitate vizibilă! Când ne întoarcem împreună spre Hristos, când ne adunăm într-o rugăciune comună, Duhul Sfânt deja ne uneşte. Smeriţi, în rugăciune, noi învăţăm fără încetare să aparţinem unuii altora. Vom avea noi curajul să nu mai acţionăm fără a ţine cont de ceilalţi?

Cu cât ne apropiem mai mult de Hristos şi de Evanghelia sa, cu atât ne apropiem mai mult şi unii de ceilalţi.

Prin primirea reciprocă, un schimb de daruri are loc. Ansamblul acestor daruri este astăzi necesar pentru a face auzită vocea Evangheliei. Cei care şi-au pus încrederea în Hristos sunt chemaţi să ofere unitatea lor tuturor. Şi astfel lauda adusă lui Dumnezeu poate străluci.

Atunci se realizează frumoasa parabola din Evanghelie: micul bob de muştar devine cea mai mare dintre plantele grădinii, în aşa fel încât păsările cerului vin să-şi facă în ea cuiburile lor. [IV] Înrădăcinaţi în Hristos, noi ne descoperim o capacitate de deschidere către toţi, ca şi înspre cei care nu pot crede în El sau care Îi sunt indiferenţi. Hristos a devenit servitorul tuturor, el nu umileşte pe nimeni.

Mai mult ca niciodată, noi avem astăzi posibilităţi de a trăi o comuniune dincolo de frontierele popoarelor. Dumnezeu ne dă suflarea Sa, Duhul Său. Şi noi Îl rugăm: “Îndrumă-ne paşii pe drumul păcii.” [V]


1 La începutul slujirii sale, papa Benedict al XVI-lea a scris: “ Toţi oamenii aparţin uneia şi aceleiaşi familii.” (Mesaj pentru Ziua mondiala a păcii 2006)
La Calcuta, creştinii sunt o minoritate printre alte mari religii istorice. În India tensiunile între religii au putut conduce la grave violenţe. Totuşi, respectul reciproc constituie esenţialul relaţiilor între credincioşi. Sărbătorile fiecărei tradiţii sunt respectate de către ceilalţi şi pot chiar deveni ocazie de împărtăşire.

2 Un tânăr tată de familie libanez ne scria în timp ce bombardamentele în Orientul Apropiat se intensificau de-o parte şi de alta: “Pacea inimii este posibilă! Când am fost umiliţi, tentaţia este de a umili la rândul tău. În ciuda suferinţei, în ciuda urii care devine din ce în ce mai puternică, în ciuda dorinţei de răzbunare care urcă în noi în momentele de slăbiciune, eu cred în aceasta pace. Da, pacea de aici şi acum!”

3 Mai mulţi fraţi din Taizé trăiesc de 30 de ani în Bangladesh, în mijlocul unui popor aproape în întregime musulman. Ei îşi asumă existenţa cotidiană a celor mai săraci şi a celor mai abandonaţi. Unul dintre ei scria: “Noi descoperim din ce în ce mai mult că cei care sunt respinşi de societate din cauza slăbiciunii lor şi a aparenţei lor inutilităţi, sunt o prezenţă a lui Dumnezeu. Dacă îi primim, ei ne conduc progresiv în afara lumii « hiper-competiţiei » către o lume de comuniune a inimilor. În marea diversitate de religii şi culturi, prezenţa noastră în Bangladesh vrea să însemne că slujirea fraţilor şi surorilor noastre, ce sunt vulnerabili, deschide un drum de pace şi unitate.”
Ceea ce Maica Tereza a început la Calcuta continuă să se răspândească larg prin intermediul surorilor sale. Îngrijirile şi dragostea faţă de cei mai săraci sunt semne atât de clare ale iubirii lui Dumnezeu. Şi atât de multe alte persoane, peste tot în lume, se angajează pe aceeaşi cale de solidaritate: fără ele, oare unde am fi fost noi pe acest pământ?

4 Inegalităţile provoacă mai devreme sau mai târziu violenţe. 20% din populaţia lumii ce locuieşte în ţările cele mai dezvoltate utilizează 80% din resursele naturale ale lumii. O gestionare responsabilă a resurselor de energie şi apă potabilă devine din ce în ce mai urgentă.

5 Cu ocazia funeraliilor fratelui Roger, stareţul de la Grande Chartreuse, Marcellin Theeuwes, scria: “Împrejurările dramatice ale morţii fratelui Roger nu sunt decât un aspect exterior care pune şi mai mult în lumină vulnerabilitatea pe care o cultivă ca o uşă prin care, de preferinţă, Dumnezeu poate intra să fie alături de noi.” (vezi şi 2 Corinţi 12, 10)

6 Un creştin din secolul al IV-lea exprimă bine în ce măsură rugăciunea şi angajamentul social sunt complementare. Pentru el, participarea la Euharistie conduce la o solidaritate cu cei săraci: ”Vrei să cinsteşti corpul Salvatorului? Cel care a spus: Acesta este corpul meu, acela a spus de asemenea: Voi aţi văzut că mi-era foame şi voi nu mi-aţi dat să mănânc. Ceea ce nu aţi făcut unuia dintre cei mai umili, de fapt Mie Mi-aţi refuzat! Cinsteşte-l deci pe Hristos, împărţind bunurile tale cu săracii.” (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilie 50 despre Sf. Evanghelie după Matei)

7 Deja creştinii din prima generaţie, o foarte mica minoritate în lume, aveau această certitudine: Hristos a distrus zidul de despărţire dintre popoare dându-şi viaţa pe cruce. (vezi Efeseni 2, 14-16).

8 Un creştin trăitor în Palestina secolului al VI-lea scria: “Imaginaţi-vă că lumea este un cerc, şi că în centru este Dumnezeu, şi că razele sunt diferitele moduri de trai ale oamenilor. Când cei care, dorind să se apropie de Dumnezeu, se îndreaptă spre mijlocul cercului, ei se apropie unii de ceilalti în acelaşi timp cu apropierea de Dumnezeu. Cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât ei se apropie unii de ceilalţi. Şi cu cât ei se apropie unii de ceilalţi, cu atât ei se apropie de Dumnezeu.”(Sf. Dorotei din Gaza, Instrucţiuni VI)

9 « Raporturile Bisericii cu celelalte religii sunt inspirate de un dublu respect: respect pentru om în căutarea sa de răspunsuri la întrebările cele mai profunde despre viaţa sa, şi respect pentru acţiunea Duhului în om.(…) Orice rugăciune autentică este declanşată de Duhul Sfânt, care este în mod misterios prezent în inima oricărui om. » (Papa Ioan Paul al II-lea, Redemptoris missio)
Ca şi creştini, noi nu putem să ascundem faptul că în inima credinţei noastre se află Iisus Hristos, care ne leagă într-un mod unic de Dumnezeu. (Vezi 1 Timotei 2,5). Dar, departe de a ne interzice un adevărat dialog, acest absolut ne angajează la dialog, căci dacă Iisus este unic, este prin smerenia Sa. De aceea noi nu vom putea niciodată, în numele Său, să-i privim pe ceilalţi de sus, ci doar să-i primim şi să ne lăsăm primiţi de către ei.

10 Pe acest drum, Dietrich Bonhoeffer se numără printre cei care pot să ne susţină, el care, în clipele cele mai sumbre ale secolului XX, şi-a dat viaţa ca un martir. Cu câteva luni doar înainte de moartea sa, el scria, în închisoarea sa, aceste cuvinte pe care noi le cântam de atunci la Taizé:
« Dumnezeule, adună gândurile mele către tine.
Lângă tine lumina, tu nu mă uiţi.
Lăngă tine ajutorul, lângă tine răbdarea.
Eu nu-ţi înteleg căile,
Dar tu, tu cunoşti drumul pentru mine.»

[IMatei 25,14.

[IIIsaia 43,1-4.

[IIIFratele Roger, Scrisoarea poporului lui Dumnezeu, 1976.

[IVVezi Luca 13,18-21.

[VVezi Luca 1,79.

Printed from: https://www.taize.fr/ro_article4277.html - 28 March 2024
Copyright © 2024 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France