TAIZÉ

Olivier Clément

"Încredere va avea ultimul cuvânt"

 
Scriitor şi teolog, profesor la Institutul de Teologia Ortodoxă Saint-Serge din Paris, Olivier Clément se străduieşte să uşureze întâlnirea între Orientul şi Occidentul creştine. Prieten apropiat al comunităţii, el a scris o carte intitulată „Taizé: Un sens al vieţii” la editura Anastasia în 1998. Aici sunt câteva extrase din aceasta.

La Taizé, oameni de origini confesionale, etnice, culturale, lingvistice diferite şi uneori opuse, se roagă şi muncesc împreună: da, aceasta este posibil, Hristos a dărâmat orice zid despărţitor. Această diversitate istorică şi geografică se şterge în faţa diversităţii darurilor. Comunitatea este un stup în activitate. Unii creează frumuseţea, pictează imagini, uneori icoane, lucrează admirabile articole de olărie capabile să înfrumuseţeze viaţa cotidiană. Alţii traduc şi tipăresc textele cele mai importante ale tradiţiei creştine. Se studiază de asemenea limbile pentru a răspunde vocaţiei internaţionale a Taizé-ului. Este vestire smerită, dar profund trăită, a unei umanităţi reconciliate, transfigurate, spre care istoria se îndreaptă pe bâjbâite în mod atât de dureros, istoria în care Duhul, peste tot lucrător, risipeşte întunecimile, dar luminează împlinirile, fie că e vorba de artă, de ştiinţă sau de spiritualitate. Tinerii de azi sunt sătui de discursuri, (dar şi de ironii); ei sunt însetaţi de autenticitate. Este zadarnic să le vorbeşti de comuniune dacă nu li se poate arăta - „vino şi vezi” - un loc unde se făureşte comuniunea. Un loc unde fiecare este primit aşa cum este, fără a fi judecat, unde nu se cere un paşaport dogmatic, fără a ascunde totuşi faptul că aici toţi se adună în jurul lui Hristos şi că un drum - El a zis „Eu sunt calea” - începe de aici, pentru cei care vor. (p.15-16)

Această legătură între experienţa spirituală profundă şi deschiderea creatoare spre lume este elementul care se află în inima întâlnirilor organizate de Taizé, acestea articulându-se, de mulţi ani, în jurul temei “viaţă interioară şi solidaritate umană”. Acesta este creştinismul pe care trebuie să-l avem în vedere, căci, cu cât devii om al rugăciunii, cu atât devii mai responsabil. Rugăciunea nu ne scuteşte de sarcinile acestei lumi; ea ne face şi mai responsabili. Nimic nu e mai responsabil ca rugăciunea. Trebuie să înţelegem cu adevărat acest lucru şi să-i facem şi pe tineri să-l înţeleagă. Rugăciunea nu este un divertisment, nici nu este un fel de drog pentru duminică: ea ne angajează în taina Tatălui, prin puterea Duhului Sfânt, în jurul unui Chip care ne dezvăluie chipul oricărei fiinţe şi ne face în final slujitorii oricărui chip. (p.49-50)

Cuvântul „încredere” este un cuvânt cheie la Taizé. Întâlnirile organizate de comunitate, în Europa sau pe alte continente, fac parte dintr-un “pelerinaj de încredere pe pământ”. Cuvântul “încredere” este poate unul dintre cuvintele cele mai smerite, cele mai obişnuite şi cele mai simple din câte există, dar în acelaşi timp unul dintre cele mai esenţiale. În loc de a vorbi de “iubire”, de agape, sau chiar de “comuniune”, koinonia, care sunt cuvinte voluminoase, se va vorbi poate de “încredere”, căci, în încredere, toate aceste realităţi sunt prezente. În încredere există şi taina iubirii şi taina comuniunii, şi în definitiv, taina lui Dumnezeu ca Treime. (p.71)

Ultima actualizare: 20 aprilie 2008